Noi am reflectat destul de amplu tragica istorie a templierilor din etapele timpurii ale existenței lor, au fost menționate ideile, simbolurile, interesele și căile de retragere ale lor după distrugerea ordinului de către Filip cel Frumos. Însă rămîne întrebarea – cu cine totuși s-a confruntat Ordinul Templierilor (Templului) în calea înălțării sale istorice? Cine a devenit oponentul deschis, care a aplicat o lovitură asupra structurii și ideologiei templierilor?
În acest sens există diferite puncte de vedere. Unii văd dușmanul templierilor în Curia Romană, alții – în persoana regelui Franței și în problemele lui financiare. Iar alții îi acuză de toate pe ospitalieri, deoarece, după interzicerea Ordinului Templierilor, lor le-a fost transmisă o mare parte din patrimoniul templierilor. Însă, în opinia noastră, mai există o forță foarte ascunsă, o organizație conspirațională, care ar putea sta în spatele distrugerii acestui Ordin. Este organizația Ordinul Sionului sau Comunitatea Sionului. Uneori ea este numită Prioria din Sion.
Eu te-am născut, eu te voi ucide
Această organizație, creată înaintea Ordinului Templului, a fost inițiatorul creării lui în 1118 și apoi și groparul ei. Cînd viziunile și planurile Ordinului Templului și Ordinului Sionului au devenit diametral opuse în privința unor doctrine inițiatice și de idei, Ordinul Sionului a lovit în Ordinul Templului. De aici reiese că în această perioadă de dezvoltare medievală a Europei, Ordinul Templului era mai slab decît Ordinul Sionului, dar și-a consolidat forța, iar cu timpul a devenit periculos pentru înalții lui protectori.
De ce înalți? Dacă templierii erau, de facto, în condițiile primogeniturii (ordinea moștenirii averii, potrivit căreia ea trece în posesia celui mai mare din familie sau neam) ordinul copiilor mici ai marilor familii din Europa, atunci Ordinul Sionului consta din suveranii aflați la putere. El era o organizație inițiatică a regilor, ducilor și domnitorilor Europei, care se considerau purtători ai sîngelui lui Iisus. Prin legenda privind salvarea patrimoniului lui Hristos și al Mariei Magdalena, ei ajungeau la casa regală a Merovingienilor, care, precum se considera, purta sîngele lui Hristos și sîngele urmașilor legendarei Troia. Și în asta consta exclusivitatea lor.
Atîta timp cît templierii le ajutau regilor și scaunului papal să decidă soarta regatelor creștine în Palestina, cît timp ei controlau frontierele acestui regat și cnezatelor vasale din Palestina, ei erau necesari. Dar cînd ei au atentat asupra creării statului-ordin, cînd au creat un imperiu financiar și au început să creeze unul militar, ce a cuprins Europa cu rețeaua de comandori și preceptori, ei au devenit periculoși. Atunci și s-a produs sciziunea.
Un timp templierii și-au păstrat independența și au opus rezistență Prioriei din Sion, însă ulterior ei s-au confruntat cu problema creării propriului stat și ieșirii de sub protectorat. Iată atunci Ordinul Sionului și-a îndreptat împotriva lor forțele caselor regale din Europa – Franța, Ungaria, Anglia, Regatului Napoli etc. Ordinul Templului nu era gata de aceste evenimente și a suferi înfrîngere.
Ce prezintă Ordinul Sionului
Ce reprezenta această organizație puternică, numită Ordinul Sionului? În realitate, acest ordin se numea altfel – Frăția Călăreților Mormîntului Maicii Domnului din Ierusalim. Acest cel mai ascuns ordin al urmașilor Merovingienilor pe Pămîntul Sfînt se afla mai sus decît toate instituțiile conspiraționale ale cruciaților.
Creierul acestui proiect era această frăție, creată în locul bisericii Adormirii Maicii Domnului de pe muntele Sion. Aici a fost construită Catedrala Sfintei Maria. Astăzi, din ea a rămas doar clopotnița cu galeria de sus, amplasată deasupra locului unde era săvîrșită cina cea de taină. În prezent acolo se află mormîndul regelui David.
Primul care a menționat Ordinul Prioriei din Sion a fost Rene Grousset – în lucrarea sa „Istoria Cruciadelor și cruciații din Ierusalim”. Se știe că primul conducător al Palestinei a fost Ducele Lorenei de Jos Godfrey (care a murit în 1100). El a fost doar un gardian al tronului Ierusalimului, dar, după moartea lui subită, pe tron a acces fratele său Baldwin I (de asemenea, cunoscut sub numele de Baudouin de Boulogne). El a preluat titlul de rege al Ierusalimului și apoi a creat Ordinul Sfîntului Mormînt, și apoi Ordinul Sion, iar mai tîrziu – cel al templierilor.
Ordinul Sîntului Mormînt era o mare enigmă. Acesta era primul din Palestina. Mai tîrziu, cruciații și-au creat alte frății, precum Ordinul Ospitalierilor, Ordinul Teutonic, Ordinul Sfîntului Lazăr și multe altele. Nu toate ordinele erau militare, printre acestea erau și ordine monahale.
Ordinul Sionului a devenit pilonul tronului dinastiei lui Hristos. Această dinastie a devenit într-o clipă egală cu toate casele regale europene, iar în multe privințe mai presus de acestea. În Est se năștea un nou proiect, care în curînd va cuprinde într-o pornire nebună toate dinastiile monarhice ale Europei. Viitorul a fost decis doar pentru cei care nu puteau doar înălța vechimea și noblețea neamului lor, dar și să-i confere dreptul la moștenirea sfîntă. Vechea aristocrație feudală timpurie pleca în neant. În Palestina se năștea tradiția celor care au fost marcați de sus, însă nu ca înainte – doar a celor cu sînge albastru. Anume această circumstanță era la baza ideilor lui Baldwin I.
Protectorii Sfîntului Mormînt
Încă din timpurile bizantine, în Ierusalim se afla frăția sepulcrierilor – ocrotitorii Sfîntului Mormînt. Ei se aflau sub protecția Patriarhului Ierusalimului, care în vechime, din mai multe motive, era mai important decît Papa de la Roma, deoarece era Ocrotitorul Pămîntului Sfînt și al vestigiilor religioase din Ierusalim. Însă, pe măsură slăbirii rolului Bizanțului în Est, slăbea și Biserica Ortodoxă. Inițial, aceasta se referea doar la Patriarhii Antiohiei și Alexandriei, apoi și la cel al Ierusalimului. Cu timpul, și sultanii turci îi vor pedepsi, din voia lor, și pe patriarhii de Constantinopol, care au fost cîndva parte a imperiului Roman de Est.
Sepuchrierii erau o frăție veche, or, ei au fost creați cu suportul împăratului Constantin. Istoricul rus A. Sinelnikov scrie în acest sens: „În calitate de stemă ei au folosit «crucea Ierusalimului» ca simbol al «demascării celor rătăciți și pentru afirmarea ortodoxiei», precum a declarat arhiepiscopul de Ierusalim Chiril împăratului Constantin.
În baza acestora a și fost creat „Ordinul Sîntului Mormînt din Ierusalim” (Ordo Eguestris S. Sepulcri Hierosolymitani)”. Acesta a și fost leagănul tuturor ordinelor de pe Pămîntul Sfînt. Sursele primare i-au dat o mulțime de nume, în afară de cele menționate de noi – „Frăția călăreților Maicii Domnului din Sion” sau „Frăția Călăreților Sanctuarului Maicii Domnului din Ierusalim”, dar cel mai cunoscut nume l-au obținut după ce s-au separat de templieri în 1188.
Primul Mare magistru „independent“ al Ordinului Sion Jean de Gisor a schimbat numele frăției în „Prioria din Sion“ - „Prieure de Sion“, stema pe un grifon de aur, explicînd în acest fel: „Leul este regele animalelor, vulturul – regele păsărilor, și peste oameni vom domni noi cu ajutorul aurului”. O stemă demnă pentru susținerea sistemului financiar-economic. Și un motto nu mai puțin demn – „Per Me Reges dominanta” („Prin mine guvernează Regii"). „Crucea Ierusalimului“ a devenit un simbol al noii puteri a regilor Sionului. Ei au început să reînvie vechiul principiu al puterii cu un zel pur aristocratic.
Așadar, Ordinul Sionului a devenit acea organizație inițiatică, care, pe de o parte, era legată de moștenirea sîngelui lui Hristos și a numelui sfînt, iar pe de alta – cu casa regală a Merovingienilor, ce domnea în regatul Francilor din sec. V.
Legenda Sfîntului Graal
A mai existat o componentă în ideologia structurii aristocratice – legenda Sfîntului Graal. Regii din Ierusalim se asociază direct cu acest mit. Acesta a fost reflectat pe larg de Wolfram von Eschenbach ("Parsifal" în 1210), Robert de Boron și Chrétien de Troyes ("Legenda Sfîntului Graal sau Perceval"). Deci ce înseamnă Graal? Sub acest simbol se ascund cîteva secrete. Unii asociază Sfîntul Graal și un ciclu de legende cu sîngele lui Hristos, cu mitul celtic privind cupa Cheridven, ce oferă genialitate și nemurire, cu ciclul iranian din Avesta despre regele epocii de aur Yima, care avea un vas în care a văzut trecutul și soarta lumii.
Scriitori și istoricii medievali au legat acest mit cu Perceval, Loengrin și familia Sfîntului Graal, un rege-pescar, protejat de cavalerii sfinți, ascuns într-un castel, care nu poate nici trăi, nici muri, din cauza unei răni obținute în una dintre luptele sacre. Se credea că catarii medievali (mișcare religioasă medievală în Franța și Spania) – moștenitorii gnosticilor și Bogumililor, păstrau această cupă în castelul Montsegur. După căderea cetății, aceasta a fost luată de o fată frumoasă, Esklarmonda Contesa de Foix, care a devenit un porumbel și s-a ascuns de ghearele cavalerilor negri trimiși de Papa de la Roma pentru a suprima această erezie.
Wolfram Von Eschenbach a scris despre Graal și castelul Montsalvat, prin care, probabil, el a însemnat castelul catarilor Montsegur. Iată rîndurile lui despre castelul Graalului: „Locul este bine ascuns, / de inamic, ascunde secretul / Pentru a nu fi înșelat, / prin pădure trebuie să vii.“. Astfel, se credea că mitul Graalului are origini catare. Catarul a fost dezvoltat de vechile legende iraniene, zoroastriene și celtice despre inima lumii, despre faptul cine păstrează simbolul puterii și harului.
Otto Rahn, în cartea sa despre catari, scria înaintea celui de-al Doilea Război Mondial: „Sanctuarele druizilor dedicate zeiței Belisama au fost, de asemenea, situate în locuri dedicate Abeonei. Nu departe de actualul Mirepoix – pe stema proprietarilor (fiii Belisamei) se aflau turnul, peștele și semiluna – era pădurea sacră Belem. Actualul oraș Belesta, aflat la cîteva ore distanță de Montsegur, a fost unul dintre acele locuri sacre ale Belisamei. În Lavelane, la poalele muntelui Montsegur, unde conducea fiul Belisamei Ramon de Perella, sanctuarul Belisamei, de asemenea, a fost amplasat lîngă sanctuarul Abeonei. (Otto Rahn. "Cruciada împotriva Graalului", Moscova, 2002, p.127)
Unde a dispărut Lohengrin
Un alt aspect al legendei Graalului este cronica saxonă urbană (de Halbstadt). În ea se vorbea despre Lohengrin. „Cronicarii considerau că acesta este un tînăr, cavalerul-lebădă, coborît din munți, unde Graalul conținea și esența Venerei” (Cronica saxonă). Noi nu putem spune azi de unde provine aceste erou al miturilor medievale despre Graal, cine e Lohengrin și de unde provine. Dar noi putem presupune că aceasta era lumea din Sudul Franței și putem presupune unde a plecat.
Otto Rahn scria: „Așadar, muntele Graal era muntele Venerei”. Dar să ne punem o întrebare importantă – în ce loc și în ce familie s-a pronunțat marele simbol al Venerei, unde cavalerismul și munca sacră și-au manifestat înaltele capacități? Unde omul a încercat să creeze o lume a paradisului, bastionul credinței și tradițiilor, a ceea ce a adus cîndva cavalerul din Provence, prințul Sudului misterios al Franței? De la catarii lui Languedoc și Provence aceste idei au intrat în sîngele lui Godfrey de Buillon, în legendele de familie ale acestui neam. După ce a obținut revelația exclusivității și divinității sale, Casa de Lorena s-a avîntat spre putere. Aceasta și aristocrații din Champagne au reînviat vechile tradiții.
Însă cultul valorilor creștine și-a manifestat într-un nou mod posibilitățile și dorințele. Elita superioară, unde a revenit sîngele Merovingienilor, a dorit să aibă o nouă putere, demnă de trecutul ei. Crucea roșie a Merovingienilor s-a manifestat în ideea cruciadelor, iar apoi a fost imprimată pe uniforma Ordinului Templului. Casa de Lorraine din nou și-a marcat prezența și misterul provenienței. Totodată, la Răsărit au avut loc niște provocări geopolitice interesante. Au început cruciadele. În cercurile urmașilor Merovingienilor au apărut noi oportunități. Ideile Merovingienilor s-au unit temporar cu ambițiile bisericii.
În cartea „Sfîntul Mister”, scrisă de cercetătorii englezi Michael Baigent, Richard Leigh si Henry Linkoln, sînt informații interesante: „În aceste condiții, Godefroy de Boulogne, în propriii lui ochi și în ochii susținătorilor săi, într-adevăr a fost mai mult decît Ducele de Lorena; el a fost regele de drept, candidat al dinastiei, care a fost deturnată odată cu uciderea lui Dagobert al II-lea în anul 679. Dar, în pofida tuturor, el a rămas rege fără regat, iar pe tronul Franței dinastia Capetiens s-a instalat prea bine pentru a putea fi alungată de acolo” („Sfîntul mister, p. 189).
Și atunci au început să se pregătească de marșul de eliberare a pămînturilor pentru viitoarea împărăție. Două căi – Estul și Vestul. Una – de la Sion, alta, mai tîrziu o vor crea templierii. Două idei și două căi. Analogii interesante. Marșul spre Est este marele vis al creștinilor. Dar acesta nu are sens și e sortit eșecului. Marșul spre Vest înseamnă o nouă dezvoltare, dar pînă acolo trebuia să crească. Iar să crească ei puteau doar trecînd prin Ierusalim și bătăliile palestiniene. Acolo totul va deveni clar.
Conștientizarea înaltelor mistere ale tradiției
Lorenienii ridică Europa, ei și frăția lor au nevoie de o nouă casă, o casă liberă. Motivația deja este. Sfîntul Scaun îi susține. Dar îi susține și Bizanțul. Punctul de bifurcare. Viitorul se năștea în acele decizii. Iar rezultatul lor a fost organizarea marșului spre Ierusalim.
Un alt fragment din „Sfîntul mister”: „Poate pasiunea față de paralele ne împinge prea departe, dar aceasta nu este singura legătură dintre patriarhii Vechiului Testament și căutările noastre. Potrivit lui Robert Graves, într-adevăr, ziua de 23 decembrie era zi sacră pentru tribul lui Beniamin, iar noi ținem minte că data de 23 decembrie a fost aleasă pentru sărbătoarea sfîntului Dagobert. Dar să continuăm. Printre cele trei clanuri ce formau tribul lui Beniamin, a fost și clanul lui Ahiram – care putea fi identificat și cu Hiram, Constructorul Templului lui Solomon – figura centrală a tradiției masonice. Discipolul fidel al lui Hiram – să ne amintim – se numea Benoni, iar Benoni îl numea pe Beniamin în copilărie mama sa Rahil înainte de moarte”. („Sacrul mister”, p. 190).
Anume această linie iudeo-creștină din învățătura urmașilor Merovingienilor a cîștigat teren în acei ani. Așa se năștea armata celor care vor găsi alte răspunsuri, care va găsi alte adevăruri înalte și alte căi mărețe. Așadar, templierii, trecînd prin sute de bătălii și provocări, devenind triumfatori, iar apoi fiind acuzați de cedarea Pămîntului Sfînt multor case regale din Europa, au venit, în sfîrșit, la conștientizarea înaltelor mistere ale tradiției, de care era pătrunsă dinastia Merovingienilor.
Ordinul Sionului i-a creat pe templieri pentru fortificarea pozițiilor lor în Palestina, pentru că cercul îngust al urmașilor Merovingienilor și ducii de Lorena nu puteau face față singuri problemelor apărute în Palestina. Ei aveau nevoie de o armată. Dar cînd această armată a început să pretindă puterea în Europa, ei au distrus-o. Astfel, Casa de Lorena, Casa urmașilor Merovingienilor și a neamului iudaic al lui Beniamin și-au început proiectul istoric, care astăzi, în condițiile creării Europei Unite, ajunge în faza sa finală și a realizării definitive.
Scopul lui este crearea domniei marelui monarh al Franței și Europei, ultimului Merovingian pe tronul regal al vechiului continent, al celui prezis de profeția Sfîntului Malachie, ce povestește despre Marele și ultimul rege al Europei.
Sfînta monarhie a Ordinului Sionului împotriva statului-ordin aristocratic, împotriva Ordinului Templierilor. Aceasta este ultima coliziune a istoriei europene. Cine va învinge, timpul va arăta. Dar lupta și confruntarea continuă, prea mari sînt divergențele dintre Ordinul Sionului și frăția templierilor. Acestea și creează imaginea politică a istoriei contemporane.
Niciun comentariu:
Write comentarii