Lucrând aproape de unul singur de-a lungul mai multor decenii, cercetătorul Ian Stevenson a întreprins o cercetare de pionierat asupra copiilor care îşi amintesc spontan vieţile anterioare. Multe dintre cazurile studiate de el conţin detalii verificabile care sunt atât de obscure încât nu puteau fi obţinute prin mijloace obişnuite, decât în cazul în care ar fi existat un plan ascuns de inducere în eroare – iar metodologia lui a fost creată anume pentru a identifica orice intenţii suspecte.
Pentru a descrie pe scurt doar unul dintre cazurile sale cele mai spectaculoase, putem aminti despre o fetiţă din India pe nume Swamlata Mishra care îşi amintea spontan, de la o vârstă fragedă, detalii din viaţa unei fete indiene, Biya Pathak, care locuise într-o altă localitate, aflată la o anumită distanţă de locul unde Swamlata trăia. Stevenson a descoperit că, în total, fata făcuse 49 de declaraţii despre viaţa sa anterioară, dintre care doar puţine puteau fi considerate incorecte, 18 dintre ele fiind făcute înainte ca cele două familii să fi avut orice fel de contact. Declaraţiile ei includ identificarea membrilor fostei familii, pe care îi recunoştea uneori chiar în timp ce era intenţionat indusă în eroare, dezvăluind porecle puţin cunoscute ale acestora şi chiar povestindu-i celui care îi fusese soţ în viaţa anterioară cum acesta luase 1.200 de rupii din cutia ei cu bani, lucru cunoscut doar de el şi de soţia lui.
Psihologul australian Peter Ramster a făcut şi el o cercetare amănunţită în domeniul reîncarnării. Unul dintre cei mai buni subiecţi ai lui, Gwen McDonald, o australiancă care îşi amintise iniţial mai multe detalii private din viaţa unei fete pe nume Rose Duncan, care a trăit în secolul al XVIII-lea la Glastonbury, în Anglia. Atunci când Gwen a venit în Anglia, istoricii locali şi cei ce locuiau în zonă au verificat toate detaliile indicate de ea – inclusiv nume necunoscute sau vechi, elemente ieşite din uz ale dialectului local şi detalii referitoare la case şi clădiri, aşa cum au fost acestea în secolul al XVIII-lea. Cele mai uimitoare au fost insistenţele ei că vizitase o locuinţă ale cărei dale din piatră fuseseră furate de la mănăstirea Glastonbury şi că una dintre dale avea o gravură pe ea, pe care Gwen o desenase încă de când era la Sydney (Australia). I-a dus pe cercetători la ceea ce acum era un coteţ de păsări părăsit şi, după ce au curăţat găinaţurile căzute în ultimele decenii, au găsit gravura exact aşa cum o desenase ea! Ramster şi alţi cercetători descriu multe alte cazuri similare impresionante.
Aceste cercetări i-au convins pe unii oameni de ştiinţă că, oricât de bizar ar părea, reîncarnarea este o realitate şi nu un banal efect placebo. Dar, chiar dacă savanţii materialişti sunt total incapabili să găsească explicaţii satisfăcătoare pentru aceste dovezi, există oare alte explicaţii paranormale, care să nu implice reîncarnarea? O ipoteză ar fi aceea că subiecţii au acces la amintirile ancestrale transmise în genele lor. Totuşi multe dintre vieţile trecute par să fie apropiate ca durată implicând însă continente şi chiar rase diferite, din epoci în care oamenii nu aveau cum să călătorească la distanţe mari. Mai mult decât atât, multe dintre cazurile lui Stevenson implicau vieţi separate doar prin câţiva ani, în care familile în cauză nu erau legate genetic, fapt ce se putea demonstra.
Cealaltă ipoteză paranormală este aceea că subiecţii accesează un fel de memorie sau conştiinţă universală şi că vieţile anterioare accesate prin această modalitate nu aparţin individului în cauză. Însă, în acest caz nu s-ar fi putut obţine rezultate terapeutice. În plus, majoritatea cazurilor de regresii arată legături karmice ce pot fi dovedite între vieţi personale şi individuale.
Nicăieri acest lucru nu este mai clar decât în cazurile extraordinare investigate de Stevenson – acelea ale copiilor născuţi cu semne şi defecte din naştere ieşite din comun. Prin investigarea datelor înhumărilor şi din arhive, el a descoperit că în unele dintre cazuri semnele şi defectele corespundeau exact cu rănile care i-au ucis pe cei cu care aceşti copii se indentificau şi despre care dăduseră şi alte informaţii corecte. Aceste semne şi defecte din naştere susţin ideea de reîncarnare a sufletului individual.
Cercetările modeme asupra perioadei dintre vieţi arată că sufletele aflate în stadii mai evoluate nu numai că îşi revizuiesc în detaliu viaţa care s-a încheiat, ci chiar şi-o planifică pe următoarea. Şi chiar şi atunci când acestea îşi aleg circumstanţe potrivnice, precum afecţiuni fizice sau privaţiuni financiare sau emoţionale, fac acest lucru pentru a evolua din punct de vedere karmic, ca parte a unui proces de învăţare. Această cercetare arată în schimb şi că sufletele mai puţin evoluate ignoră adesea toate evaluările şi planurile făcute în perioada dintre vieţi şi, ca rezultat, vieţile lor tind să prezinte tipare repetitive. Atunci când ei se confruntă în mod repetat cu circumstanţe neprielnice, acest lucru se întâmplă pentru a li se da încă o dată posibilitatea de a învăţa lecţia care le-a scăpat în trecut – şi nu din cauza unei pedepse karmice sau a unei dinamici a acţiunii şi reacţiunii.
Cazurile nefericite de semne şi defecte din naştere par să apară din cauză că individul nu şi-a petrecut perioada dintre vieţi aşa cum ar fi trebuit, păstrând astfel emoţii atât de puternice din viaţa anterioară încât acestea s-au imprimat pe corp – dar şi acest lucru poate fi un aspect constructiv pentru ei, indicându-le că au emoţii din trecut care trebuiesc clarificate.
Niciun comentariu:
Write comentarii