In ultimii ani se dezvoltă teza potrivit căreia Terra este spaţiul în care „trăiesc” şi se dezvoltă mai multe lumi paralele. Una dintre dovezile clare ale existenţei vieţii sub pământ a făcut vâlvă în urmă cu mai bine de 20 de ani la Slănic Prahova.
La început au fost piticii alchimişti
Frumuseţea cadrului natural, particularităţile climatului şi prezenţa unor obiective turistice spectaculoase fac din Slănic Prahova una dintre perlele României. Staţiune balneoclimaterică, incluzând Muntele de Sare, unic în lume, acest loc ideal ascunde o poveste halucinantă. Se spune că, în vremuri imemoriale, acest spaţiu a fost locuit de o sectă bizară, ai cărei membri se ocupau cu alchimia şi care ar fi aflat de capacităţile paranormale ale acestui centru energetic extrem de puternic. Creaturile semănau cu nişte pitici, se îmbrăcau în mantii roşii şi se hrăneau exclusiv cu licori preparate din ierburi şi struguri. Se zice că, după ce au trăit în aceste locuri şi şi-au construit colibe similare cu igluurile eschimoşilor, dar învelite într-o plantă căţărătoare asemănătoare cu fasolea, membrii acestui grup misterios, care deveniseră specialişti în teleportare, ar fi dispărut fără urmă, ştergându-şi locuinţele de pe faţa pământului.
Dispariţia fulgerătoare a speologului Scipio Dumitraşcu
În anii ’80, savantul Scipio Dumitraşcu, doctor în speologie, şi ofiţerul de securitate Hermes Mihalcea (specialist în fenomene paranormale, şcolit la Moscova), precum şi alţi câţiva oameni de ştiinţă explorau salina de la Slănic. Dintr-o dată, Scipio a simţit că-şi pierde pământul de sub picioare şi a căzut printr-o crăpătură dintre peretele peşterii şi podea. Nemaigăsindu-şi prietenul, Hermes a raportat incidentul şi imediat a sosit în zonă o echipă condusă de colonelul Grişa Koniacov, detaşat de KGB în România. Totuşi, speologul n-a mai fost găsit, iar zona a fost închisă pentru o vreme publicului larg.
Câteva săptămâni mai târziu, Scipio a reapărut, fiind văzut pentru prima oară la bufetul Gării Obor din… Bucureşti, unde bea nestingherit votcă alături de târgoveţi, povestea vrute şi nevrute şi cânta arii din opere celebre. Nu arăta mai rău în urma accidentului, ba din contră, parcă întinerise şi pofta de viaţă-i crescuse.
Vocile îl strigau pe nume
La interogatoriul care a urmat, savantul a oferit o poveste bizară. După ce a alunecat prin acea deschizătură, s-a rostogolit într-o prăpastie adâncă, unde s-a găsit înconjurat de o beznă deplină, cu picioarele prinse între stânci. A încercat să strige, dar auzea înapoi alte voci, care îl chemau pe nume: „Brusc, am văzut o scânteie şi apoi s-a făcut beznă. Eram în imponderabilitate, de parcă mă agăţasem de o lustră… Urlam după ajutor şi o voce îmi răspundea: «Scipio! Scipio!» La cât de panicat am fost, am răspuns: «Da!… Daaa!…» La un moment dat, sătul, am zis: «Ce, bă, v-aţi dilit?» S-a făcut linişte şi am crezut că sunt pierdut”. Omul nu ştia cât timp petrecuse prins în zona sufocantă.
Securistul Hermes tocmai primise cadou de la nişte colegi de breaslă detaşaţi în America de Sud o specie ciudată de animal, între câine şi şobolan, un simpatic capybara, care avea un dar fantastic al mirosului. Adus la faţa locului şi pus să adulmece, animalul n-a dat însă niciun semn că ar fi descoperit vreo urmă.
Josefina, misterioasa femeie cheală cu ochi albaştri
Tocmai când îşi pierduse orice speranţă, Scipio a simţit în podea o vibraţie ciudată. A început să audă un sunet ca de maşinărie, undeva în întuneric, iar în final a văzut o lumină vagă, ce venea din nişte lămpi purtate de un grup mic de oameni, care au început să lucreze pentru a-l elibera. Din pricina rănilor şi a epuizării, Scipio nu a putut rememora tot ce s-a întâmplat după aceea. Şi-a amintit că s-a trezit într-un pat mic, într-un loc ce părea a fi o clinică medicală sumar mobilată. Uşa s-a deschis şi o femeie tânără a intrat în încăpere şi i-a adus hainele, spălate şi călcate.
Femeia era cheală, iar „ochii aveau cea mai deschisă nuanţă de albastru” pe care o văzuse Scipio vreodată. Bărbatul şi-a dat seama că era complet dezbrăcat, aşa că s-a echipat repede, observând că piciorul care îi fusese prins între stânci părea acum complet sănătos şi nu-l mai durea deloc. Femeia a stat şi s-a uitat la el. Savantul a încercat s-o întrebe unde se află şi de cât timp era acolo, dar, spre disperarea sa, ea tăcea. După ce s-a îmbrăcat, asistenta i-a spus că numele ei este Josefina şi că trebuie s-o asculte întocmai. Apoi, i-a oferit un fel de cocteil din mai multe soiuri de medicamente lichide şi i-a făcut semn s-o urmeze.
La bordul unei roabe-amfibie, ca o minge de fotbal
Păşind afară, Scipio a rămas surprins să vadă o privelişte complet necunoscută. Părea că se află pe un câmp plin cu flori, iar în depărtare se vedeau munţi cu vârfurile acoperite de zăpadă. „Frumuseţea aceea mi-a tăiat respiraţia. Cerul era clar, fără nori, şi puternic albastru, dar soarele arăta ciudat. Părea mai mic, mai şters şi avea o nuanţă de roşu-arămiu”, şi-a amintit el, adăugând: „Puteam să mă uit la el fără să mă doară ochii”. Curând a realizat că nu putea să vadă niciun orizont: „În spatele meu erau munţii, dar în faţă era un teren plat ce se întindea în depărtare. În locul unui orizont, părea că mă aflu pe fundul unui castron imens, cu pereţii înălţându-se de jur-împrejur, până la unirea cu cerul”. Înainte să poată examina bine împrejurimile, de eroul nostru s-a apropiat un grup de bărbaţi, care i-au făcut semn să-i urmeze.
La fel ca şi Josefina, bărbaţii erau raşi pe capete, aveau ochi albaştri, dar şi degetele neobişnuit de lungi. Scipio a încercat să afle unde se află, dar gazdele sale tăceau mâlc. A fost dus într-un loc unde erau parcate câteva obiecte metalice, un fel de roabe-amfibii în formă de minge de fotbal. O ambarcaţiune avea uşa deschisă şi rampa coborâtă. După ce a intrat, unul dintre bărbaţi s-a apropiat de el şi i-a zâmbit larg – prima expresie naturală manifestată de vreunul dintre ei -, după care i-a cuprins capul în mâini. Acesta este ultimul lucru pe care şi l-a amintit Scipio. Apoi s-a trezit, dar nu la Slănic, ci undeva la marginea Bucureştiului.
„În locul unui orizont, părea că mă aflu pe fundul unui castron imens, cu pereţii înălţându-se de jur-împrejur, până la unirea cu cerul“ – Scipio Dumitraşcu
Scipio Dumitraşcu nu şi-a putut explica ce i se întâmplase decât câţiva ani mai târziu, după Revoluţie, când a intrat în posesia revistei „Flying Saucer” („Farfuria zburătoare”), editată de celebrul savant Ray Palmer, şi a citit un articol despre „Teoria Pământului gol”. Din descrierea sa, savantul român a aflat despre existenţa unor civilizaţii interioare Globului pământesc şi, după cum susţin adepţii teoriilor conspiraţiei, aflate în strânsă legătură cu adevăraţii conducători ai lumii noastre.”
Niciun comentariu:
Write comentarii